
Literatura
sensibilitatii religioase românesti a avut în poetul Traian Dorz una
din vocile sale de o expresie cu totul aparte, am putea spune unica,
prin profunzimea trairii religioase.
Poetul a vazut lumina zilei în noaptea de Craciun a anului 1914, în
catunul Râturi (azi Livada Beiusului) din comuna Mizies, judetul Bihor,
în apropiere de Beius. Parintii sai, Constantin si Maria, erau buni
gospodari si crestini respectati în sat pentru cinstea si vrednicia lor.
Era unicul copil la parinti si, bineînteles, acestia voiau sa-l vada
ajungând un bun gospodar la casa lui si un sprijin de nadejde la
batrânete. Baiatul însa se simtea nascut pentru altceva, mai bun. Iubea
cartea, citise tot ce era de citit în micuta biblioteca a scolii primare
si în aceea a bunului sau învatator, Savu Halbac. Dar, tocmai acum, la
terminarea celor sapte clase, a intervenit ceva, un eveniment-cheie, în
viata copilului Traian Dorz, care i-a schimbat traiectoria existentei
sale. La examenul de încheiere a celor sapte clase primare, sustinut la
Beius în 7 iunie 1930, a fost premiat, iar preotul care preda Religia,
pentru raspunsurile exemplare la aceasta disciplina, i-a dat ca premiu
special cartea Corabia lui Noe, de preotul Iosif Trifa, din Sibiu.
Autorul era întemeietorul si conducatorul pamântesc al Miscarii Oastea
Domnului, înfiintata la 1 ianuarie 1923, la Sibiu, o lucrare de
regenerare moral-spirituala a poporului nostru în granitele ortodoxiei
strabune. Cartea l-a zguduit puternic pe proaspatul absolvent. În 8
iunie, în duminica Rusaliilor, terminând lectura cartii, simti ca
trebuie sa-si schimbe viata, asa cum autorul, în final, o propunea
fiecarui cititor.
Printr-o scrisoare adresata centrului Oastei din Sibiu, îl ruga pe
Parintele Iosif Trifa sa-l înscrie si pe el în rândurile ostasilor si
sa-i trimita foaia "Oastea Domnului", suplimentul duhovnicesc al
saptamânalului ŤLumina Satelorť. Ambele erau redactate de catre preotul
sibian.
Frecventarea cartilor din biblioteca scolii si pe cele ale
profesorului de religie care l-a premiat a avut doua consecinte
importante asupra adolescentului. Prima era aceea ca poate sa aspire la
ceva mai mult decât majoritatea tinerilor de vârsta lui si deci sa iasa
din perimetrul vietii rurale. Ca urmare, fara stirea parintilor, se
prezinta la examenul de admitere la "Scoala de Arte si Meserii" din
Beius. Reuseste printre primii, dar tatal sau îi da de urma si-i
interzice sa urmeze cursurile acestei scoli. La fel pateste si în urma
reusitei la "Liceul Militar" din Târgu Mures. Sunt primele interdictii
care intervin în viata lui.
A doua consecinta, si cea mai importanta, a fost aceea ca lectura
cartilor Oastei Domnului si a foilor ei religioase i-a trezit pe
nesimtite dorinta si disponibilitatea sufleteasca de a scrie el însusi
versuri spre slava lui Dumnezeu. Astfel trimite primele sale încercari
Parintelui Iosif Trifa, iar acesta, intuindu-i talentul si evolutia
viitoare, i le publica în "Lumina Satelor". Exercitiul acesta creator
însemna pentru el o descarcare si o împlinire, în acelasi timp. În
spiritul ostasiei, începe deplasarile prin satele din jurul Beiusului,
în misiune cu cartea si cu propovaduirea Cuvântului lui Dumnezeu.
Când a împlinit vârsta de 18 ani, parintii îl silesc sa se
casatoreasca, crezând ca întemeierea unei familii va pune capat
plecarilor sale misionare. Dimpotriva, situatia familiala se
înrautateste. În lucrarea sa autobiografica "Hristos - marturia mea"
sunt înfatisate aceste framântari care, în cele din urma, sfârsesc prin
chemarea pe care i-o face Parintele Iosif Trifa, în 1934, de a merge la
Sibiu. Aici, alaturi de mentorul sau, va începe o bogata activitate
publicistica, lucrând la redactarea periodicelor "Oastea Domnului",
"Isus Biruitorul", "Ecoul", "Glasul Dreptatii", "Ostasul Domnului" etc.
Tot la Sibiu îi va aparea si primul volum de versuri, "La Golgota". Din
1938 si pâna în 1943, împreuna cu învatatorul Ioan Marini, va fi
redactor la Oradea, la Cluj sau în alte locuri din tara al publicatiilor
religioase: "Ogorul Domnului", "Viata Crestina", "Misionarul Vietii
Crestine", "Familia Crestina", precum si al calendarelor-almanah ale
acestora. N-a mai urmat nici o scoala, dar va evolua spiritualiceste ca
un autodidact de elita, pâna ce Dumnezeu îl va chema la El.
Timp de mai bine de sase decenii, Traian Dorz va fi unul din cei mai
buni misionari ai Oastei Domnului, psalmist si propovaduitor
neînfricat. Blestemul interdictiilor a planat însa mereu asupra lui,
parca pentru a-l împiedica cu orice pret sa-si împlineasca chemarea
pentru care Dumnezeu l-a rânduit. Aproximativ optsprezece ani, parintii
si sotia, care nu i-au înteles aceasta chemare, au iscat fel si fel de
oprelisti pentru a-l împiedica sa-L vesteasca pe Iisus Hristos asa cum
cerea Biserica cea Luptatoare. Începând cu anul 1948, când regimul
necredintei a preluat puterea politica, sugrumând libertatile
religioase, si pâna la moartea sa, în 20 iunie 1989, interdictiile s-au
permanentizat si diversificat. Oastea Domnului, miscare a ortodoxiei
militante, a fost declarata "secta cea mai periculoasa" si scoasa în
afara Legii pentru ca nu voia sa renunte la crezul ei crestin, ci,
dimpotriva, sa-l mentina viu în constiinta credinciosilor Bisericii
noastre bune si strabune. De-a lungul existentei sale zbuciumate,
presarata cu scurte pauze, poetul a totalizat peste saisprezece ani de
închisoare. În 1959, a fost condamnat la saptesprezece ani de munca
silnica pentru întreaga lui activitate. Decretul de gratiere generala
din 1964 îi va reda libertatea. Va fi însa supravegheat pas cu pas si
împiedicat sistematic sa scrie si sa-si manifeste convingerile sale.
Domiciliile fortate, chemarile inopinate la organele de securitate îl
vor tine mereu într-o stare de alerta. Interdictiile devin acum si mai
suparatoare si umilitoare.
Cândva, într-un trecut de trista amintire, a nu stiu câta "sectie"
dintr-un nechemat si obtuz "Comitet Central" al Partidului Comunist,
care avea pretentia sa ia locul lui Dumnezeu în lume, a hotarât, într-o
sedinta de pomina, "axata pe problemele muncii scriitoricesti", ca
numitul Traian Dorz, fiind un mistic retrograd, n-are dreptul sa scrie,
ba, mai mult, n-are nici talent!! Era ca si cum cineva ar porunci
soarelui sa nu mai lumineze sau izvorului cristalin sa nu mai curga, sau
vulcanului sa nu mai erupa!
Astfel, dupa cum afirmam în rândurile precedente, mai bine de
saptesprezece ani si alti ani grei de presupusa libertate, acesti oameni
nesabuiti s-au jucat "de-a privighetoarea si colivia" cu poetul Traian
Dorz. Dar cântaretul încatusat n-a putut fi oprit. El a devenit, cum
spunea un admirator al sau, "o harfa spânzurata de-o streasina de
închisoare", vorbind întregii lumi despre credinta în Hristos si despre
calvarul României crestine.
În pauzele de "libertate", cu domiciliul obligatoriu la Livada
Beiusului, trudind din zori si pâna-n noapte la muncile câmpului, seara,
întors acasa istovit, "cu mâini batatorite de sapa si de ger", dupa o
cina frugala, se aseza în pat, unde, acoperindu-se complet cu patura, la
lumina lanternei, îsi scria poeziile si meditatiile crestine.
Militianul sau paznicii de noapte, daca zareau cumva vreo luminita
înauntru, bateau în geam, aducându-i aminte ca "n-are voie sa scrie!".
Trebuia sa doarma, sa fie bun de munca a doua zi pe "ogoarele înfratite
si înfloritoare ale colectivei".
Astfel si-a petrecut multe nopti, plângând, rugându-se si scriind,
acest trandafir al Golgotei, despre care calaii veacului, zdrobindu-l,
n-au stiut ca-i vor spori si raspândi si mai mult mireasma gândului si a
simtirii sale.
Nu mai vorbim de cele aproape 200 de poezii create în închisoare fie
scriindu-le pe câte un ciob de sticla gasit din întâmplare si apoi
memorate, fie bazat numai pe memorie. În aceste conditii grele de
neînchipuit, cu multe sacrificii, lipsuri si riscuri de tot felul, au
fost create în închisoare si lagare de munca fortata ori în precarele
pauze de libertate cele aproximativ 100 de titluri de lucrari. Unele
volume din aceasta vasta opera cuprind eseistica religioasa, meditatii
crestine, altele sunt niste avântate pledoarii pentru pastrarea
credintei, iar altele, povestiri pentru copii de toate vârstele.
Poeziile sale totalizeaza un numar de peste 5000 de titluri, la care se
mai adauga 7000 de proverbe versificate, din întelepciunea româneasca si
aceea a diferitelor popoare.
Din toata aceasta opera, doar câteva volume de poezii au vazut
lumina tiparului, pâna în 1947. Creatia poetica a acestor ani este
strânsa în volumul "Spre Tara dragostei", aparut în 1947. Dupa 1948,
timp de mai bine de patruzeci de ani, nu s-a tiparit în tara nici o
carte dorziana. În schimb, precum în Evul Mediu, a înflorit epoca tenace
a copistilor. Manuscrisele erau copiate cu mâna sau la masina de scris,
în clandestinitate si în conditii de mare risc. Existenta acestor
actiuni dovedeste cât de mare era setea dupa literatura crestina în
catacombele Estului. Tot atât de primejdioasa si ilegala era raspândirea
operei prin benzi magnetice.
Totusi macar o parte din opera poetica a lui Traian Dorz a vazut
lumina tiparului, în strainatate, prin bunavointa si dragostea mai mult
sau mai putin dezinteresate ale unor credinciosi neoprotestanti.
Mentionam ca acceptul pentru tiparirea acestor lucrari a fost dat de
catre autor numai dupa repetatele încercari de publicare esuate în
România.
Tiparirea în afara tarii a acestor carti a atras mânia autoritatilor
comuniste care, în ciuda tuturor asteptarilor, tocmai într-o perioada
de o mai mare deschidere spre Occident prin relatii economice si
culturale, în 1982, l-au arestat pe poet si l-au condamnat la doi ani de
închisoare pentru delictul de tiparire si raspândire de literatura
interzisa. Probabil, trebuia ca jertfa sa fie dusa pâna la desavârsire.
În urma interventiei publice din strainatate, a fost eliberat dupa
câteva luni.
Ajuns din nou în mijlocul fratilor sai de credinta, eroul crestin
îsi va continua lupta cu si mai multa dârzenie pentru apararea
adevarului si pentru recunoasterea Miscarii Oastei Domnului în adevarata
ei lumina de catre autoritatile de stat si de catre pastorii si
ierarhii de atunci ai Bisericii Ortodoxe.
Tema majora a creatiei dorziene o constituie Golgota "izvorul
netarmuritei si vesnicei iubiri" si biruinta învierii lui Iisus cel
Rastignit. Pentru unii, poetul ar putea sa para o lira monocorda: Iisus,
Iisus, Iisus. Dar pe aceasta lira, cântarea poetului ne face sa simtim
adâncimile inefabile ale credintei. Aceasta, pentru ca în Iisus, asa cum
ne spune apostolul neamurilor, "sunt ascunse toate vistieriile
întelepciunii si ale cunostintei" (Col. 2, 2-3) si de aici, îndemnul
aceluiasi apostol: "Iar peste toate acestea, îmbracati-va în dragoste,
care este legatura desavârsirii" (Ibid. 3, 14). Iar daca Dumnezeu este
iubire, atunci întelegem de ce acest poet este un cântaret înfocat al
Iubirii. Din acest ocean fara margini izvorasc toate apele creatiei sale
lirice. Realitatile vietii si ale istoriei devin, pe harfa sa, tot
atâtea râuri care, transfigurate si primind aura vesniciei, se reîntorc
tot în el, gasindu-si si împlinirea, si desavârsirea.
În volumul "Locurile noastre sfinte" - o îmbinare fericita între
poezie si proza - locurile, evenimentele si personalitatile istoriei
noastre nu sunt vazute doar sub aspectul lor real. Poetul scoate la
lumina tocmai planul spiritual al acestora, facându-ne sa vedem partea
lor nevazuta cu ochiul omenesc, dar care devin palpabile prin ochiul
credintei. Astfel, toate aceste realitati primesc o dimensiune
hieratica, devenind niste uriase fresce în catedrala istoriei noastre.
Mesterul Manole, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Horia, Alba Iulia,
Târgu Jiu, Curtea de Arges, Muresul, Oltul, bisericile si troitele
maramuresene, toate acestea se transforma în personaje sau în locuri
emblematice ale spatiului nostru mioritic, ducându-ne în final spre
Patria de dincolo de zare. În acest fel, aceasta carte-album se
transforma într-un manual de educatie a tuturor generatiilor, autorul
devenind un pedagog national.
La fel de original în valentele sale spiritual-morale este si
volumul "Minune si Taina", dedicat Maicii Domnului. Preacurata
Nascatoare de Dumnezeu, în viziunea poetului, este în acelasi timp si
modelul de mama pentru toate femeile din lume. Maica Domnului înfatisata
de poetul transilvanean traieste sub cerul românesc, în tara aceasta
din care a facut o gradina a sa. De aceea si gesturile sale, si grija
pentru Pruncul Sfânt ne aduc în fata imaginea mamei dupa cea mai buna si
sfânta traditie a acestor meleaguri. Din acest unghi spiritual, poetul a
"românizat" întreaga imagine a Maicii Domnului în cel mai nobil înteles
al cuvântului.
Într-o vreme ca aceea a zilelor noastre, în care interesul pentru
poezie scade tot mai mult, publicul gasind alte cai pentru a-si hrani si
desfata sufletul si pentru a-si satisface setea de frumos, poezia
psalmistului bihorean are o mare putere de a misca inimile si
constiintele, de a le transforma, înnoindu-le, prin Iisus Hristos,
Mântuitorul lumii. La peste o mie din poeziile sale li s-au creat
melodii adecvate, intrând astfel în biserici, în mânastiri si în alte
medii religioase din tara si de peste hotare. Dovada ne-o ofera cea de-a
opta editie a acestor cântari nemuritoare, ce apare sub titlul "Sa
cântam Domnului".
Cu toate ca poetul a cunoscut suferinta pe toate treptele ei, el
ramâne un poet al luminii, al iubirii, al credintei si smereniei.
Versurile sale îmbraca expresia imnului si a odei sau devin, când e
cazul, cântec de lupta care apara drepturile lui Dumnezeu într-o lume în
care cel rau se sileste pe orice cale sa apere drepturile omului la
pacat, adica la desfigurarea sa moral-spirituala. Asadar, aceste versuri
au devenit niste cântari luptatoare.
În noaptea spre dimineata zilei de 20 iunie 1989, Traian Dorz se
întâlnea cu Luceafarul Diminetii. Sufletul lui îsi anunta rasaritul pe
firmamentul altei lumi, acolo unde îl asteptau bratele deschise al
Mirelui sau Ceresc, de a Carui întâlnire i-a ars în dor nestins întreaga
viata. El i-a luat de pe umar crucea si i-a asezat pe frunte
stralucitoarea cununa a biruintelor. Privighetoarea a parasit cuibul ei
de lut, spre a se aseza pe una din crengile pomului vietii vesnice.
Prin patosul ideilor, prin calitatea expresiei poetice, prin mesajul
ei divin-uman, opera creata de Traian Dorz îl situeaza în constelatia
unor mari creatori ai sensibilitatii religioase, precum ieroschimonahul
Daniil Tudor, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile
Militaru, Ioan Alexandru, iar prin conotatiile mistice, de ce nu, si cu
Daniel Turcea.
Putem afirma cu toata convingerea ca poetul interzis Traian Dorz
de-abia acum, dupa moartea lui, îsi începe cariera literara.