În Partea de nord-est a ţării, la
graniţa cu ţinutul Herţei (Ucraina) se întinde Ţara de Sus a Moldovei,
regiunea istorico-geografică Suceava, numită şi Bucovina, “Ţara fagilor”
– meleaguri molcom unduite în obcine păduroase, cu ape repezi şi câmpii
roditoare de când se ştiu pământurile acestea omenite. Şi sunt semne de
viaţă din negura timpului. Către evul mediu existau deja aici aşezări
stabile, bine rânduite ca Siret la nord (1334), Baia la sud (1339,
“Civitas Moldaviae” cel mai mare oraş de la răsărit de Carpaţi), în
preajma cărora s-a înfiinţat, la 1442, o puternică “marcă” de apărare
împotriva deselor atacuri ale tătarilor din stepele ruse; la 2 februarie
1365, Cancelaria regală maghiară consemna : “… Bogdan şi fii lui ...
depărtându-se de la credinţa ce ne-o datorau au trecut pe ascuns din
regatul nostru ungar în ţara Moldovei şi s-au silit s-o păstreze spre
ofensa Majestăţii Noastre” – act de naştere al statului feudal
independent Moldova.
Erau vremuri tulburi, măcinate de controverse
interne, inclusiv religioase, catolicismul maghiar încercând o
insistentă infiltrare, era timpul amintitelor incursiuni de la răsarit a
tătarilor şi, curând, ale Imperiului Otoman de la miazăzi. Printre
măsurile luate de primii voievozi români s-au numărat ridicarea unor
fortificaţii (Siret, Baia, Suceava) dar şi a lăcaşelor de cult ortodoxe,
tradiţionale pe aceste meleaguri (Siret, Rădăuţi, Baia, Dorohoi,
Botoşani, Suceava), importante nuclee culturale, de susţinere spirituală
a populaţiei.
Din
punctul acesta de vedere, strălucitoare s-a dovedit epoca domnitorilor
Petru I Muşat, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu,
urmaţi de Movileşti, adică între 1360 -1600, când Bucovina a fost
împodobită cu biserici şi mănăstiri fortificate; construcţii ale
veacului al XVI-lea şi care au primit după 1530 un impresionant veşmânt
de frescă exterioară, la iniţiativa voievodului Petru Rareş, a
mitropolitului Grigore Roşca şi a mai multor boieri, ansamblu de picturi
parietale de o valoare inestimabilă:
Josef Strzygowski – critic
austriac de arta: “Mai presus de toate câte pot fi văzute în Moldova,
sunt curioasele biserici care prin policromia faţadelor se pot compara
cu biserica San Marco din Veneţia sau cu Domul din Orvieto ... ceva
asemănător nu ne oferă o a doua ţară din lume”.
Petru Comarnescu
spunea despre “Judecata de apoi” de la Voroneţ: “…nicăieri aceasta temă,
frecventă în Orient ca şi în Occident, nu are atâta bogăţie de scene şi
o atît de îndemânatică şi dramatică înlănţuire, nici la Camposanto din
Pisa, nici la Padova unde Giotto a pictat-o pe la 1305 în capela
familiei Scrovegni, nici la celelate biserici din ţară”.
Celebrul de
acum albastru de Voroneţ, ca şi verdele-roşu de Suceviţa, galbenul
Moldoviţei, verdele Arborelui, roşul Humorului fac actul de bravură al
operei cu care zugravii au avut temeritatea să înfrunte firea, o natură
ce parcă şi ea “… întreţine anume peisajul pentru a asigura un cadru
corespunzător înfăptuirii omului “ cum avansa dr. André Lwoff, laureat
al premiului Nobel, continuând: “...totul este atât de armonios că te
dispune la o meditaţie ce-ţi dă impulsuri optimiste ... în pridvorul
fiecărui lăcaş din arhipelagul mănăstiresc, în Ţara de Sus cunoşti şi
trăieşti împlinirea sentimentului liniştii... ”
Frescele exterioare
ale bisericilor Humor, Moldoviţa, Arbore, Voroneţ, Suceviţa, arhitectura
şi pictura mănăstirilor Putna, Hagigadar, Proboda, Râşca, Slatina,
Dragomirna, Solva, vechimea şi valoarea bisericilor din Rădăuţi, Siret,
Baia, Dolheşti Mare, Pătrăuţi, Sf. Ilie, Bălineşti, Dorohoi, Botoşani,
Volovăţ, Reuseni, Părhăuţi, Suceava, Rarău precum şi a bisericilor de
lemn, bogăţia muzeelor de artă, rafinametul creaţiei artizanale,
monumentele naturii, peisajele de excepţie, au concurat la decernarea
distincţiei POMME d’OR (Mărul de aur) în 1975 Bucovinei de către
Federaţia Internaţionala a Jurnaliştilor şi Scriitorilor de Turism.
Toate
acestea au constituit motiv determinant şi pentru înscrierea unei bune
părţi a tezaurului bucovinean în catalogul UNESCO “Mari monumente ale
lumii” - bisericile şi mănăstirile Pătrăuţi, Probota, Sf. Gheorhe
Suceava, Humor, Moldoviţa, Arbore, Voroneţ, Suceviţa.
Mănăstirea HUMOR (1530) - Hram: Sfântul GheorgheMănăstirea
Humor este una dintre cele mai vestite ctitorii ale evului mediu
moldovenesc. În pădurile nesfârşite de la poalele Obcinei Mari, Oană,
vornicul de la Suceava, întemeia loc de rugăciune pe valea râului Humor
după 1400, la vremea domniei lui Alexandru cel Bun. Mănăstirea Humor s-a
bucurat de veniturile pe care le avea moştenite încă de la ctitor şi de
la fiii săi, fiind confirmate şi de Ştefan cel Mare printr-un hrisov
datat 25 aprilie 1475 (cinci sate, un munte, o slatină şi o prisacă). Se
mai văd ruinele zidurilor primei ctitorii în vecinătatea actualei
biserici a Mănăstirii Humor construită în 1530 “cu cheltuiala şi
osteneala” logofătului Teodor Bubuiog şi a soţiei sale Anastasia, după
cum menţionează pisania aşezată la intrare.
Mănăstirea Moldoviţa (1532) – Hram: Buna Vestire
Mănăstirea
Moldoviţa este una dintre cele mai vechi aşezări monahale, cu un
important trecut istoric. Originea sa nu este cunoscută cu precizie,
însă tradiţia o aminteşte încă din perioada voievozilor Muşatini. Sub
domnia lui Alexandru cel Bun a fost zidită prima biserică din piatră,
atestată documentar între 1402-1410 cu întregul ansamblu de contrucţii,
având hramul Buna Vestire şi fiind deja un centru cultural. Mănăstirea
Moldoviţa s-a bucurat de privilegii şi din partea lui Ştefan cel Mare.
Prin mai multe hrisoave voievodul a confirmat mănăstirii 11 sate, mai
multe iezere, prisăci şi privilegii comerciale care o situau printre
cele mai înstărite mănăstiri din Moldova.
Ctitoria lui Alexandru cel
Bun a rezistat până la sfârşitul sec. al XV-lea, când s-a prăbuşit din
cauza unor alunecări de teren. Ruinele se văd şi astăzi la 500 m
distanţă de actuala construcţie. Dorind să continue existenţa
aşezământului, voievodul Petru Rareş îi schimbă amplasamentul şi
construieşte în 1532 noua biserică (păstrată până astăzi), închinând-o
aceluiaşi hram. Tot atunci mănăstirea a fost împrejmuită cu ziduri şi
turnuri de apărare, căpătând aspect de fortăreaţă. Pe ruinele fostelor
chilii a fost ridicată în perioada 1610-1612 clisiarniţa (casa
egumenească) de către episcopul Efrem de Rădăuţi, pentru păstrarea
odoarelor bisericii şi organizarea unei şcoli de copişti şi
miniaturişti. Sub domnia lui Alexandru cel Bun, la Mănăstirea Moldoviţa
funcţiona un important centru cultural, unde se copiau şi se împodobeau
cărţi bisericeşti.
Mănăstirea Voroneţ (1488) Hram: Sfântul Gheorghe
Bine
sfătuit la vreme de răstrişte de către sihastrul Daniil din Voroneţ,
Ştefan cel Mare hotărăşte, drept mulţumire, înălţarea unei mănăstiri
care să fie sfânt loc de rugăciune. Aici exista un schit de lemn, unde,
conform tradiţiei, a trăit Daniil Sihastrul căruia domnul, la ceas de
cumpănă în timpul luptelor cu turcii, i-a cerut sfat şi ajutor.
Cercetările recente arată că Daniil nu a fost o figură legendară ci o
personalitate istorică reală. Printre pietrele funerare de la Voroneţ se
află şi o lespede cu inscripţia: "Acest mormânt este al părintelui
nostru David, ca schimnic Daniil".
Prima atestare documentară a
Mănăstirii Voroneţ este 22 ianuarie 1472, când Ştefan cel Mare dădea
călugărilor - în frunte cu egumenul Misail - scutire de vamă pentru două
măji de peşte care vor fi aduse de la Chilia sau din altă parte.
În
locul vechiului schit de lemn, Ştefan Vodă a ridicat actuala biserică.
Pisania bisericii arată că lucrările de construcţie au durat mai puţin
de patru luni, de la 26 mai până la 14 septembrie 1488. Mitropoliţii
Teofan I şi Grigorie Roşca s-au îngrijit de pictarea ei în exterior, cel
din urmă adăugându-i şi un pridvor.
Este o biserică de dimensiuni
reduse (25,5 m lungime fără pridvor, 7,7 m lungimea naosului şi
pronaosului, 10,5 m în dreptul absidelor laterale).
Încă de la
început mănăstirea a fost binecuvântată de călugări cu aleasă viaţă
duhovnicească, în vremea Sf. Cuvios Daniil Sihastrul fiind o adevărată
lavră a isihasmului românesc. Mănăstirea Voroneţ s-a bucurat de
privilegii din partea ctitorului (trei sate, mori, prisăci, vii).
Mănăstirea Suceviţa (1586) - Hram: Învierea Domnului
Tradiţia
aşează pe valea râului Suceviţa, între dealuri, o biserică din lemn şi o
schivnicie de pe la începutul veacului al XVI-lea. Legenda spune ca,
mai târziu, pentru răscumpărarea a cine ştie căror păcate, o femeie a
adus cu carul ei tras de bivoli, timp de treizeci de ani, piatra
necesară actualei construcţii. Documentar, mănăstirea este atestată la
1586 ca rezultat al iniţiativei mitropolitului Gheorghe Movilă.
Monumentul
este în realitate ctitorie comună a familiilor Movileştilor (mari
boieri, cărturari şi chiar domnitori ai Moldovei şi Ţării Româneşti,
sec. XVI-XVII). Construit în stilul arhitecturii moldoveneşti - îmbinare
de elemente de artă bizantină şi gotică, la care se adaugă elemente de
arhitectură ale vechilor biserici de lemn din Moldova, edificiul, de
mari proporţii, păstrează planul trilobat şi stilul statornicit în epoca
lui Ştefan cel Mare, cu pridvorul închis. Notă aparte fac celelalte
două mici pridvoare deschise (stâlpi legaţi prin arcuri în acoladă)
plasaţi mai târziu pe laturile de sud şi de nord, prin excelenţă
"munteneşti".
Ele constituie un evident ecou al arhitecturii din Ţara
Românească. Se menţin firidele absidelor, chenarele gotice din piatră
şi ocniţele numai la turlă, inclusiv pe baza ei stelată. Incinta este un
patrulater (100x104 m) de ziduri înalte (6 m) şi groase (3 m) prevăzute
cu contraforturi, metereze, drum de strajă, patru turnuri de colţ şi
unul cu paraclis peste gangul intrării (stema Moldovei); se mai află
încăperi ale vechii case domneşti şi beciuri unde ar fi fost ascunsă o
fabuloasă avere (Ion Neculce).
După venirea pe tronul Moldovei
(1595), Ieremia Movilă adaugă bisericii două pridvoraşe, amplasate la
intrare, zidurile şi turnurile de incintă, care conferă mănăstirii
înfăţişare de cetate medievală, o casă domnească, ale cărei ruine se mai
văd şi astăzi pe latura de nord, precum şi chilii pentru călugări. Tot
în timpul domniei lui Ieremia Movilă se pictează biserica în interior şi
exterior.
Mănăstirea Putna (1466) - Hram: Adormirea Maicii Domnului
Prima
ctitorie a Voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mănăstirea Putna a
fost sorocită loc de odihnă veşnică pentru domnitor şi familia sa.
Zidirea a început la un an după cucerirea cetăţii Chilia în vara anului
1466 (la 4 iulie după prima versiune a Letopiseţului de la Putna, 10
iulie după a doua versiune şi după Cronica moldo-polonă). Lucrările de
construcţie au durat patru ani, timp în care această măreaţă operă a
fost dusă la bun sfârşit de arhitectul grec Teodor, ajutat de meşterii
zidari, pietrari, zugravi şi argintari veniţi din Transilvania.
Ion
Neculce scria în O samă de cuvinte: "şi aşa au făcut mânăstirea de
frumoasă tot cu aur poleită; zugrăveala mai mult aur dacât zugrăveală şi
pre dinlăuntru şi pre dinafară şi acoperită cu plumb. Şi dzicu
călugării să fi fost făcută şi sfeşnicele cele mari şi cele mici şi
policandru şi hora tot prisne de argint".
Sfinţirea mănăstirii s-a
făcut la 3 septembrie 1470, după victoria asupra tătarilor la Lipinţi,
slujba fiind săvârşită de un sobor de 64 de arhierei, preoţi şi diaconi,
în frunte cu mitropolitul Teoctist, episcopul Tarasie al Romanului,
egumenii mănăstirilor, după cum relatează Letopiseţul de la Putna şi cel
al lui Grigore Ureche.
Strădania domnitorului ctitor de a crea
Putnei o puternică bază materială reiese din cuprinsul multor documente
păstrate. Prin hrisovul datat 17 noiembrie 1502 Ştefan cel Mare hotăra
ca preoţii din satele Mănăstirii Putna să plătească acesteia dările ce
reveneau chiriarhului şi să fie judecaţi de egumen, nu de slujbaşii
Mitropoliei. Din lungul şir al actelor de danie, menţionăm ultimul act
emis în timpul vieţii, la 2 februarie 1503, prin care i se întăreau
mănăstirii toate daniile şi privilegiile obţinute până atunci (27 de
sate, vii, sare de la ocnă, pietre de ceară, venitul unor vămi, mori,
prisăci).
Încă din timpul lui Ştefan cel Mare, cu îndrumarea primilor
ei egumeni, arimandriţii Ioasaf, Paisie (zis cel Scurt) şi Spiridon,
Mănăstirea Putna a devenit cel mai însemnat centru cultural şi artistic
al ţării.
Importanţa ei creşte şi prin faptul că este gropniţa lui
Ştefan cel Mare, a familiei şi a urmaşilor săi până la Petru Rareş. Aici
au fost înmormântaţi: Maria de Mangop, a doua soţie a domnitorului (†
19 decembrie 1477), fiii săi Bogdan († 27 iulie 1479) şi Petru († 21
noiembrie 1480), domnitorul ctitor († 2 iulie 1504), doamna Maria
Voichiţa († 1511), Bogdan cel Orb († 20 aprilie 1517), Maria - una din
fiicele domnitorului († 18 martie 1518), Ştefăniţă Vodă († 14 ianuarie
1527) şi doamna Maria, prima soţie a lui Petru Rareş († 28 iunie 1529).
În pridvorul bisericii se află mormântul mitropolitului Teoctist († 18
noiembrie 1477). Toate mormintele au lespezi funerare frumos lucrate, cu
inscripţii în limba slavonă.
Manastirea Slatina (1561) - Hram: Schimbarea la Faţă
Mănăstirea
Slatina este prima ctitorie a lui Alexandru Lăpuşneanu şi se află în
apropiere de Fălticeni, într-o zonă de o frumuseţe aparte. Istoria
zidirii mănăstririi se pierde în negura timpului, dar legendele spun că
aici trăia un sihastru care l-ar fi sfătuit pe domnitorul Lăpuşneanu să
zidească o mănăstire pe locul unde creştea un paltin.
Incerte sunt şi
datele despre sfinţirea lăcaşului. Într-o cronică a lui Grigore Ureche
se menţionează data de 14 octombrie 1558, însă inscripţia slavonă
plasată de stareţul Nil în anul 1572, atestă anul 1561.
Biserica de
mari proporţii, în plan triconc alungit, are pridvorul închis. Pictura
nu este cea originală, reînnoirea celei vechi fiind făcută cu
fidelitate. Tabloul votiv, amplasat pe peretele de nord al pronaosului,
prezintă pe Alexandru Lăpuşneanu cu familia.
Frumos ornamentate şi
inscripţionate, lespezile funerare marchează mormintele domnitorului
ctitor Alexandru Lăpuşneanu, al doamnei Ruxandra, precum şi ale celor
două fiice, Teofana şi Teodora. Casa domnească este un preţios exemplar
de arhitectură laică unde se evidenţiază influenţa Renaşterii
transilvănene.
Incinta Mănăstirii Slatina are formă patrulateră,
neregulată. Zidurile împrejmuitoare făcute din bolovani de râu, cu
stânci de legătură la colţuri, au metereze şi drum de strajă. La cele
patru colţuri s-au plasat bastioane, ceea ce arată că Mănăstirea Slatina
era destinată pentru adăpost, rezistenţă şi apărare.
Manastirea Văratec (1781) – Hram: Adormirea Maicii Domnului
Amplasată
într-un cadru natural deosebit, Mănăstirea Văratec este, fără îndoială,
unul dintre cele mai cunoscute şi mai vizitate monumente ale judeţului
Neamţ.
Printre ctitorii acestui aşezământ nu aflăm nici nume
voievodale şi nici pe cele ale unor mari dregători ai ţării. Tradiţia
pomeneşte numele Maicii Olimpiada, călugărită în fostul Schit Topoliţa
din apropierea Văratecului şi venită apoi de la Schitul de maici de la
Durău, care, între anii 1781-1785, întemeiază o mică isihie în poiana
Văratec, cumpărată de la pădurarul Ion Bălănoiu. De altfel, Maica
Olimpiada (Bălaşa Herescu înainte de călugărie) va juca un rol important
în aşezarea şi dezvoltarea obştii monahale de la Văratec, sacrificând
întreaga avere, stăreţind de trei ori şi stingându-se aici în 1842, la
venerabila vârstă de 85 de ani.
După constituirea nucleului monahal
de la Văratec în perioada 1781-1788, prima stareţă rânduită aici de
Paisie Velicicovschi e Maica Nazaria de la Durău şi în 1794 se ridică o a
doua biserică de lemn, mai ales că între timp Schitul Văratec se unise
cu Schitul Topoliţa, beneficiind şi de veniturile pe care le aduceau
moşiile acestuia. În 1803, prin hotărârea Mitropolitului Veniamin
Costache, Văratecul se uneşte cu Agapia, dar pentru scurtă vreme. Ceva
mai târziu, în 1808, când numărul monahiilor crescuse spectaculos, a
început construcţia actuală, Biserica "Adormirea Maicii Domnului",
eveniment consemnat şi în inscripţia din pridvor, scrisă în limba română
cu alfabetul latin:
La anul 1808 s-au zidit această biserică ce să
prăznuieşte hramul Adormirea Maicii Domnului prin osteneala Sfin. sale a
pre. cuvi. Părintelui Iosif Duhovnicul şi a stariţei Olimpiadii, iar
cei întâi ctitori au fost maicile din acest locaş. Al doilea mari
ctitori au fost Doamna Elenco Paladi, care au dăruit 3 moşii şi maica
Elisabeta Balş au dăruit moşia Vultureşti, maica Safta Brâncoveanu au
hărăzit moşiile Osica şi Vlădulenii cu mai multe îndatoriri în
testamentul său, iar celelalte moşii, vii şi acarete ce au dăruit şi
alţi ctitori sunt scrisă în cartea vieţii spre vecinica lor pomenire.
1841, octomvrii 20.
Abia încheiată zidirea noii biserici (în 1812) şi
mănăstirea trece prin grelele încercări ale anului 1821: odoarele sunt
jefuite, călugăriţele izgonite sau ucise şi însăşi Maica Olimpiada a
scăpat cu mare greutate "de sabie" fiind adăpostită la Mănăstirea Secu,
unde a participat direct la terifiantele momente petrecute acolo. În
anul 1900 un puternic incendiu mistuie cea mai mare parte a chiliilor,
arzând şi acoperişul bisericii mari împreună cu cele două turle de lemn
care se adăugaseră ulterior, şi care nu au mai fost refăcute. Actualul
complex de clădiri din incinta mănăstirii Văratec s-a construit după
incendiul din 1900, doar zidul înconjurător - ridicat între 1808-1812 -
păstrându-se în forma sa iniţială.
