"Acum douăzeci de ani lucram ca taximetrist ca să mă întreţin. Intr-o noapte, am pornit in cautarea clientului care imi daduse adresa cladirii de unde trebuia sa il iau. Cladirea era acoperită în întuneric, doar cu excepţia unei singure lumini la parterul unei ferestre. În asemenea circumstanţe, mulţi taximetrişti ar claxona o dată sau de două ori, ar aştepta un minut şi apoi ar pleca.
Dar am văzut prea mulţi oameni săraci care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Dacă nu mi se parea un pericol, întotdeauna mergeam la uşă. Deci am mers şi-am bătut la uşă. " Doar un minut" răspunse o voce firavă, a unei persoane mai în vârstă. Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii.
După o pauză lungă, uşa s-a deschis. O femeie mică de statură, în jur de vreo 80 de ani stătea în faţa mea. Purta o rochie colorată şi o pălărie mare cu un material de catifea prins pe ea, ca o femeie dintr-un film din anii '40. Lângă ea era o valiză mică de nailon. Apartamentul arăta ca şi cum nimeni n-a mai locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearşafuri. Nu găseai nici un ceas pe pereţi, nici bibelouri sau alte lucruri pe rafturi. Într-un colţ era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticlă.
- Aţi putea să îmi duceţi bagajul până la maşina? zise ea.
Am dus valiza la maşină şi apoi m-am întors să o ajut pe femeie. Ea m-a luat de braţ şi am mers încet spre maşină. A continuat să-mi mulţumească pentru amabilitatea mea.
- Nu e mare lucru, i-am zis eu. Doar încerc să-mi tratez pasagerii în felul în care aş vrea ca mama mea să fie tratată.
- Oh, sunteţi un băiat aşa de bun! zise ea.
Când am intrat în maşină, mi-a dat o adresa şi apoi m-a întrebat:
- Ai putea să conduci prin centrul oraşului?
- Nu este calea cea mai scurtă, am răspuns eu rapid.
- Oh, nu conteză, spuse ea. Nu mă grăbesc. Eu acum merg spre ospiciu.
M-am uitat în oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scânteietori.
- Nu mi-a mai rămas nimeni din familie, a continuat ea. Doctorul spune că nu mai am mult timp.
În tăcere am căutat ceasul de taxare şi l-am oprit.
- Pe ce rută aţi vrea să merg? am întrebat.
Pentru următoarele două ore am condus prin oraş. Mi-a arătat clădirea unde odată ea lucrase ca şi operator pe lift. Am condus prin cartierul unde ea şi soţul ei locuiau când erau proaspăt căsătoriţi. M-a dus în faţa unui magazin cu mobilă care odată fusese o sală de bal unde obişnuia să meargă la dans pe vremea când era fată. Câteodată mă ruga să opresc în faţa unor clădiri sau colţuri de stradă şi stătea acolo în întuneric, contemplând în tăcere. Cum prima aluzie de soare s-a arătat pe orizont, mi-a spus dintr-odată:
- Sunt obosită. Hai să mergem.
Am condus în tăcere spre adresa pe care mi-o dăduse. Era o clădire ieftină, ca şi o casă mică , cu un drum de parcare care trecea pe sub o portiţă. Doi oameni au venit spre taxi cum am şi ajuns acolo. Erau ateniţi şi concentraţi aspura fiecărei mişcări pe care o făcea femeia. Am deschis portbagajul şi am dus micuţa valiză până la uşă. Femeia a fost aşezată deja într-un scaun cu rotile.
- Cât vă datorez? a întrebat ea, în timp ce-şi căuta portmoneul.
- Nimic, am zis eu.
- Dar trebuie şi tu să te întreţii.
- Nu vă faceţi griji, sunt şi alţi pasageri, am răspuns eu.
Aproape fără să mă gândesc m-am aplecat şi i-am dat o îmbrăţişare. Ea m-a strâns cu putere.
- Ai făcut unei femei în vârstă un micuţ moment de bucurie, spuse ea. Multumesc.
I-am strâns mâna şi apoi am plecat în lumina dimineţii. În spatele meu, o uşă se închisese. Era ca şi sunetul de încheiere a unei vieţi. Nu am mai luat alţi pasageri în tura aceea de lucru. Am condus pierdut în gânduri. Pentru restul zilei de-abia puteam vorbi.
Ce ar fi fost dacă femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist mânios, sau unul care ar fi fost nerăbdător să-şi termine tura? Ce-ar fi fost dacă aş fi refuzat să iau comanda, sau doar să claxonez o dată şi apoi să plec?
Uitându-mă în urmă nu cred că am făcut ceva mai important în întreaga mea viaţă. Suntem condiţionaţi să credem că vieţile noastre se învart în jurul unor momente măreţe. Dar adesea aceste momente măreţe ne iau prin surprindere, frumos împachetate în ceea ce alţii ar considera ceva puţin, ceva neînsemnat.
Oamenii s-ar putea să nu-şi amintească exact ceea ce ai făcut sau ceea ce ai spus, dar intotdeauna îşi vor aminti cum i-ai făcut să se simtă
OAMENII S-AR PUTEA SA NU-SI AMINTEASCA EXACT CEEA CE AI FACUT SAU CEEA CE AI SPUS, DAR INTOTDEAUNA ISI VOR AMINTI CUM I-AI FACUT SA SE SIMTA!
Dar am văzut prea mulţi oameni săraci care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Dacă nu mi se parea un pericol, întotdeauna mergeam la uşă. Deci am mers şi-am bătut la uşă. " Doar un minut" răspunse o voce firavă, a unei persoane mai în vârstă. Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii.
După o pauză lungă, uşa s-a deschis. O femeie mică de statură, în jur de vreo 80 de ani stătea în faţa mea. Purta o rochie colorată şi o pălărie mare cu un material de catifea prins pe ea, ca o femeie dintr-un film din anii '40. Lângă ea era o valiză mică de nailon. Apartamentul arăta ca şi cum nimeni n-a mai locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearşafuri. Nu găseai nici un ceas pe pereţi, nici bibelouri sau alte lucruri pe rafturi. Într-un colţ era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticlă.
- Aţi putea să îmi duceţi bagajul până la maşina? zise ea.
Am dus valiza la maşină şi apoi m-am întors să o ajut pe femeie. Ea m-a luat de braţ şi am mers încet spre maşină. A continuat să-mi mulţumească pentru amabilitatea mea.
- Nu e mare lucru, i-am zis eu. Doar încerc să-mi tratez pasagerii în felul în care aş vrea ca mama mea să fie tratată.
- Oh, sunteţi un băiat aşa de bun! zise ea.
Când am intrat în maşină, mi-a dat o adresa şi apoi m-a întrebat:
- Ai putea să conduci prin centrul oraşului?
- Nu este calea cea mai scurtă, am răspuns eu rapid.
- Oh, nu conteză, spuse ea. Nu mă grăbesc. Eu acum merg spre ospiciu.
M-am uitat în oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scânteietori.
- Nu mi-a mai rămas nimeni din familie, a continuat ea. Doctorul spune că nu mai am mult timp.
În tăcere am căutat ceasul de taxare şi l-am oprit.
- Pe ce rută aţi vrea să merg? am întrebat.
Pentru următoarele două ore am condus prin oraş. Mi-a arătat clădirea unde odată ea lucrase ca şi operator pe lift. Am condus prin cartierul unde ea şi soţul ei locuiau când erau proaspăt căsătoriţi. M-a dus în faţa unui magazin cu mobilă care odată fusese o sală de bal unde obişnuia să meargă la dans pe vremea când era fată. Câteodată mă ruga să opresc în faţa unor clădiri sau colţuri de stradă şi stătea acolo în întuneric, contemplând în tăcere. Cum prima aluzie de soare s-a arătat pe orizont, mi-a spus dintr-odată:
- Sunt obosită. Hai să mergem.
Am condus în tăcere spre adresa pe care mi-o dăduse. Era o clădire ieftină, ca şi o casă mică , cu un drum de parcare care trecea pe sub o portiţă. Doi oameni au venit spre taxi cum am şi ajuns acolo. Erau ateniţi şi concentraţi aspura fiecărei mişcări pe care o făcea femeia. Am deschis portbagajul şi am dus micuţa valiză până la uşă. Femeia a fost aşezată deja într-un scaun cu rotile.
- Cât vă datorez? a întrebat ea, în timp ce-şi căuta portmoneul.
- Nimic, am zis eu.
- Dar trebuie şi tu să te întreţii.
- Nu vă faceţi griji, sunt şi alţi pasageri, am răspuns eu.
Aproape fără să mă gândesc m-am aplecat şi i-am dat o îmbrăţişare. Ea m-a strâns cu putere.
- Ai făcut unei femei în vârstă un micuţ moment de bucurie, spuse ea. Multumesc.
I-am strâns mâna şi apoi am plecat în lumina dimineţii. În spatele meu, o uşă se închisese. Era ca şi sunetul de încheiere a unei vieţi. Nu am mai luat alţi pasageri în tura aceea de lucru. Am condus pierdut în gânduri. Pentru restul zilei de-abia puteam vorbi.
Ce ar fi fost dacă femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist mânios, sau unul care ar fi fost nerăbdător să-şi termine tura? Ce-ar fi fost dacă aş fi refuzat să iau comanda, sau doar să claxonez o dată şi apoi să plec?
Uitându-mă în urmă nu cred că am făcut ceva mai important în întreaga mea viaţă. Suntem condiţionaţi să credem că vieţile noastre se învart în jurul unor momente măreţe. Dar adesea aceste momente măreţe ne iau prin surprindere, frumos împachetate în ceea ce alţii ar considera ceva puţin, ceva neînsemnat.
Oamenii s-ar putea să nu-şi amintească exact ceea ce ai făcut sau ceea ce ai spus, dar intotdeauna îşi vor aminti cum i-ai făcut să se simtă
OAMENII S-AR PUTEA SA NU-SI AMINTEASCA EXACT CEEA CE AI FACUT SAU CEEA CE AI SPUS, DAR INTOTDEAUNA ISI VOR AMINTI CUM I-AI FACUT SA SE SIMTA!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu